TRANZISTORUL BIPOLAR. Structura şi caracteristicile statice. Particularităţi

PROF. PĂUN RODICA - TRANZISTORUL BIPOLAR. Structura şi caracteristicile statice William Shockley – fizician american, laureat al premiului Nobel în 1956 împreună cu J. Bardeen şi W.H Brattain. Au pus la punct tehnologia tranzistorului. Structura şi caracteristicile statice Tranzistorul bipolar este o structură de trei zone semiconductoare extrinseci (pnp sau npn) realizată într-un cristal semiconductor. Ea este prezentată schematic în fig.3.1a şi ceva mai aproape de structura reală în fig.3.1b. Fiecare zonă are un contact ohmic cu câte un terminal exterior. Cele trei terminale se numesc emitor – E, bază – B şi colector – C. Denumirile sugerează funcţia pe care o îndeplineşte fiecare dintre cele trei zone: emitorul este furnizorul principal de sarcini electrice, colectorul colectează sarcinile electrice iar baza poate controla cantitatea de sarcină care ajunge la colector. După acelaşi criteriu, cele două joncţiuni se numesc emitoare, respectiv colectoare. O astfel de structură se numeşte bipolară deoarece la conducţia electrică participă sarcini electrice de ambele polarităţi, goluri şi electroni, cu contribuţii diferite la curent în funcţie de tipul de tranzistor. În funcţie de ordinea zonelor, tranzistorii bipolari pot fi de tip pnp sau npn. Simbolurile lor sunt prezentate în fig.3.2. PROF. PĂUN RODICA - TRANZISTORUL BIPOLAR. Tranzistorul bipolar. Particularităţi Din punct de vedere tehnologic structura de tranzistor are două particularităţi: • emitorul este mult mai puternic dopat decât baza • lărgimea fizică a bazei este mult mai mică decât lungimea de difuzie a purtătorilor majoritari din emitor (aprox. 10μm) Pentru a exista conducţie electrică între emitor şi colector, joncţiunea emitoare trebuie polarizată în sens direct iar joncţiunea colectoare în sens invers.